Lăcrămioarele, medicamentele inimii

Articol publicat in ziarul Lumina din 12.05.2008.

Din toate timpurile, omul a fost puternic impresionat de paleta de lumină şi culoare cu care majoritatea plantelor îşi etalează talia, frumuseţea şi gingăşia, parfumul şi nuanţele suave de miros. Nu întâmplător, atenţia iubitorilor de frumos este atrasă de micuţa lăcrămioară, plantă cu flori mici şi graţioase ca mărgelele de alabastru, cu parfum de o fineţe inegalabilă şi cu fructe recomandate „împotriva strănutului şi a dojenilor nevestelor“. Din vremuri vechi, florile de lăcrămioare au fost folosite ca tonic-cardiace, în tratamentul unor boli de inimă.

După un vechi obicei francez, în prima duminică din luna mai, parizienii trăiesc „bucuria mărgăritarului“. Tone de flori se îndreaptă spre marea metropolă, pentru a fi dăruite pariziencelor, care vor deveni mai bine dispuse şi mai iertătoare faţă de bărbaţi, pentru toate greşelile din anul ce va urma, chiar dacă au avut, în perioada anterioară, zile mai înnourate şi tensionate. În satele franceze, în această duminică de mai, este declarată „ziua lăcrămioarelor“, când, locuinţele sunt împodobite cu flori şi frunze de mărgăritar, peste tot domnind o bucurie generală.

Se consideră că lăcrămioarele au apărut odată cu primii oameni, Adam şi Eva. Din lacrimile Evei, izgonită din grădina Edenului, au răsărit aceste gingaşe floricele.

O altă legendă ne spune că Maica Domnului, când l-a văzut pe Iisus răstignit pe cruce, s-a retras în Grădina Ghetsimani şi s-a rugat Tatălui Ceresc să-i ierte pe acei oameni care au săvârşit păcatul uciderii şi să le dea un simbol al legăturii lor cu El. Atunci Dumnezeu i-a ascultat ruga şi a făcut să răsară numeroase flori mici şi albe din pământul udat de lacrimile Sfintei Marii.

În popor i s-au atribuit mai multe denumiri, ca: mărgăritar, mărgăritărel, clopotele de mai, clopoţele, dumbrăvioară, flori domneşti, floarea turcului, sufleţele, gherghiţe şi iarba Sfântului Gheorghe.

Denumirea ştiinţifică, Convallaria majalis, derivă de la cuvântul latin convallis – vale şi grecescul leirion – crin (crinul văilor), având în vedere locul unde cresc plantele şi mirosul de crin al florilor.

Denumirea de specie provine din cuvintele majus – mai şi mense – lună, întrucât înfloreşte în luna mai. Chiar denumirile utilizate de unele popoare amintesc epoca de înflorire (în limba germană Maiglockchen – clopotele de Mai, iar în limba maghiară Gyongyvirag – floarea Sfântului Gheorghe).

Plantele sunt întâlnite în flora spontană, sub umbra pădurilor de foioase (mai ales de stejar şi fag), prin tufărişuri, lunci, pe terenuri umede, răcoroase, fertile şi bogate în calciu.

Florile se recoltează în lunile aprilie-mai

Se cultivă în parcuri, grădini şi cimitire, ca plantă ornamentală, fiind preferată pentru parfumul suav şi pentru forma atractivă a clopoţeilor.

Specia este originară din emisfera nordică (Europa, vestul Asiei şi America). Deşi există o singură specie în cadrul genului Convallaria, totuşi sunt, în prezent, multe forme şi varietăţi create de specialişti horticultori.

Sunt căutate soiurile cu flori alba şi involte (Plena), soiuri cu flori roze (Rosea), flori albe cu pată violet în interior (Picta), cu frunze panaşate (Variegata), cu frunze late şi flori involte (Latifolia), cu flori mari şi frunze înguste (Grandiflora) sau cu combinaţii de caractere (Rosea Plena, Albimarginata, Albistriata, Robusta). Aceste noi creaţii au o deosebită valoare decorativă pentru ansamblul parcurilor şi al grădinilor.

Înflorirea are loc în lunile aprilie-iunie, în funcţie de altitudinea locului.

În scopuri terapeutice se recoltează florile înainte şi în timpul deschiderii complete (lunile aprilie-mai), precum şi frunzele fără peţiol, adunate înainte de formarea fructelor (lunile mai-iunie). Dacă se culeg mai târziu, îşi schimbă uşor culoarea, în timpul uscării. Recoltarea se face pe timp uscat, după ce s-a ridicat roua. După transportul în coşuri, uscarea frunzelor se face artificial, în uscătorii cu aer cald, la temperaturi de 60-1000 C, asigurând conservarea principiilor active şi păstrarea culorii verzi. Uscarea lentă la soare sau la umbră măreşte riscul de îngălbenire a frunzelor. Florile se usucă la umbră, în camere bine aerisite. Pentru a obţine 1 kg produs uscat, sunt necesare 8 kg flori sau 6 kg frunze proaspete.

Remediu sigur pentru bolile de inimă

Datorită conţinutului în heterozide şi saponozide, atât frunzele cât şi florile au proprietăţi cardiotonice, cu efecte rapide, dar de scurtă durată, în comparaţie cu medicamentele digitalice. În plus, se constată acţiuni diuretice, sedative, antispastice, hemolitice, coronarodilatatoare, uşor purgative şi revigorante.

Din vremuri vechi, florile de lăcrămioare au fost folosite ca tonic-cardiace, în tratamentul unor boli de inimă. La unele popoare, infuzia în vin a florilor era considerată „mai scumpă decât aurul şi bună la toate bolile“, inclusiv la paralizie şi epilepsie, liniştirea colicilor, dureri de pântece, crampe cu leşin la prunci şi la lăuze, dureri de ochi şi friguri.

Pe baza unor îndelungate experimentări, s-a stabilit că frunzele de lăcrămioare au efecte directe în bolile de inimă, respectiv infarct miocardic, decompensare, insuficienţă cardiacă de natură sclerotică, scleroză coronariană, ateroscleroză, aritmie (reglează ritmul cardiac fără a ridica valoarea tensiunii arteriale), bradicardie, palpitaţii, angină pectorală şi hipertrofia inimii.

Fără rezerve, este recomandată în cazul leziunilor cardiace cauzate de eforturile sportive excesive (box, fotbal, haltere).

Prin tratamente supravegheate de medic, dă bune rezultate în afecţiunile sistemului nervos, la persoane cu ameţeli, nevralgii, migrene de natură nervoasă, dureri de cap, nevroze cardiace, epilepsie şi apoplexie.

În boli reno-genitale acţionează eficient în caz de leucoree (poala albă), nefrite, hidropizie renală, sarcină şi menopauză.

La nivelul aparatului respirator intervine în dureri de piept, gripă şi pneumonie. Rezultate bune s-au constatat şi în tratamentul reumatismului şi al gutei, precum şi la persoane cu boala Basedow (guşă).

Cândva era obiceiul de a pune tulpini florifere de lăcrămioare în cada de baie a copiilor anemici, pentru întărirea sistemului muscular şi nervos.

Forme de utilizare

Ca tonic cardiac, se recomandă în cazul intoleranţei la tratamentul cu glicozide digitalice (din frunze de Digitalis purpurea). De aceea, în multe ţări se prepară diferite medicamente din frunze şi flori de lăcrămioare (Convacard, Corloges, Miroton).

În tratamentele naturiste, se folosesc:

- infuzie dintr-o linguriţă frunze uscate la 250 ml apă clocotită; după infuzare în vas acoperit timp de 10-15 minute, se îndulceşte după gust şi se ia câte o lingură de 3-4 ori pe zi, atunci când apar crize dureroase de inimă sau palpitaţii cardiace;

- tinctură din o parte flori şi trei părţi alcool, care se lasă la macerat, cu agitare zilnică timp de 14 zile, după care se strecoară şi se consumă câte 10 picături de 3 ori pe zi, în caz de migrene nervoase, nevralgii şi ameţeli;

- tinctură din 100 g masă proaspătă de frunze şi flori, care se stoarce, iar peste suc se adaugă 18 ml alcool 900, 15 g glicerină şi se completează cu apă până la 100 ml; după 2-3 zile de macerare se iau câte 30-40 picături de 2-3 ori pe zi în cazul crizelor cardiace acute;

- oţet de lăcrămioare obţinut prin macerarea florilor proaspete în oţet de vin timp de 8-10 zile; se strecoară în sticle brune şi se miroase în caz de nevralgii şi dureri de cap;

- pulbere din flori şi frunze uscate şi măcinate fin din care se ia câte un vârf de cuţit în puţină apă, la crize cardiace, ameţeli apărute după suflarea nasului, la scurgerile cronice de ochi şi urechi, în nevralgii şi cefalee;

- amestec de flori proaspete (2 g) cu miere de albine, având efecte purgative sau contra palpitaţiilor;

- injecţii intravenoase cu convalatoxină contra insuficienţei cardiace;

Atenţie, însă! La supradozare, preparatele din lăcrămioare devin toxice, scad tensiunea arterială, măresc ritmul cardiac, provoacă tulburări cardiace şi respiratorii, poliurie, ameţeli, sufocare, spasme, ajungând până la stop cardiac. Fructele roşii sunt foarte toxice şi se exclud de la consum.

În cosmetică se recomandă infuzia din 30-40 g frunze şi flori la 1 litru de apă, cu care se curăţă tenul, având efecte tonice şi revigorante.

Uleiul eteric de lăcrămioare

Uleiul eteric de lăcrămioare se prepară din 200 g flori proaspete, macerate timp de 15 zile într-un amestec de 750 ml alcool 900 şi 250 g glicerină, cu presarea masei vegetale. Acest parfum natural prezintă note feminine, îmbătătoare şi dulci şi are multiple utilizări:

- o picătură pentru parfumarea batistei;

- două picături se pun în sacul de aspirator;

- trei picături pentru parfumarea unui dulap;

- 4 picături se pun în vasul pentru parfumarea încăperii;

- 5 picături se pun în cada de baie;

- 6 picături se amestecă în crema de corp;

- 12 picături se amestecă în gelul de masaj.

În decorarea parcurilor şi grădinilor, soiurile nou create, se folosesc pentru amenajarea bordurilor, în jurul boschetelor de arbuşti ornamentali sau la poalele arborilor mari, asigurând o notă de fineţe, prin frumuseţea inflorescenţelor şi prin parfumul dosebit de plăcut al florilor.

În decorarea interioarelor se folosesc flori tăiate în buchete, ţinute în glastre mici, timp de 8-10 zile. Întrucât parfumul este prea puternic şi vătămător, florile nu se păstrează peste noapte în dormitoare, deoarece pot provoca dureri de cap, spasme, convulsii şi delir.

Related Posts with Thumbnails

February 4, 2009  Tags: ,   Posted in: Tratamente naturiste