Virtuţile terapeutice ale piperului şi scorţişoarei

Autor: prof.univ.dr. Constantin MILICÃ

De mii de ani, condimentele alimentare provenite din zone tropicale au fost de mare preţ la toate popoarele care le-au cunoscut calităţile. Popoarele din zonele calde, cu o alimentaţie predominant carnară, au constatat efectele deosebite ale condimentelor care schimbau, în mod radical, gustul şi calitatea hranei. În plus, proprietatea condimentelor de a distruge microbii a asigurat prelungirea perioadei de păstrare a alimentelor pe bază de carne.

Cunoscute sub denumirea generică de mirodenii, condimentele exotice au devenit, vreme de multe secole, fascinaţia miilor de europeni care urmăreau să acapareze aceste produse de mare valoare, pentru a le folosi în comerţ sau ca valută de schimb.

În căutarea mirodeniilor din Indiile îndepărtate a pornit navigatorul portughez Vasco de Gama, pe un drum lung, ocolind continentul african pe la capul Bunei Speranţe. Se spune că, atunci când a ajuns în India, el ar fi exclamat: „căutăm creştini şi condimente“. Tot în căutarea mirodeniilor a pornit şi navigatorul Cristofor Columb, sperând să ajungă în Indii pe o cale apuseană. Astăzi nu mai sunt considerate de mare lux, rezervate numai celor foarte bogaţi, dar oamenii au rămas încă vrăjiţi de aromele puternice ale acestor produse, care au constituit fala ţărilor tropicale.

Piperul negru

Bobiţele negre, cu miros pătrunzător şi picant, sunt fructele unui arbust căţărător, originar din India (provincia Malabar) şi cultivat în multe ţări cu climă tropicală, în care temperatura minimă nu scade sub 15oC (India, Indonezia, Malaezia, Indochina). Proprietăţile culinare şi medicinale ale piperului au fost cunoscute în India cu 2.000 de ani î.Hr., fiind menţionat în poemele epice indiene. Treptat, a devenit cel mai apreciat şi cel mai scump condiment. Consumul de piper era simbolul bunăstării şi putea fi utilizat ca mijloc de plată în relaţiile comerciale. Se spune că, pentru a evita invadarea Romei de către Alarich – regele vizigoţilor -, romanii au plătit un tribut în aur, argint şi piper.

Deşi, în prezent, piperul se găseşte la preţuri accesibile tuturor consumatorilor, totuşi şi-a păstrat proprietatea în rândul condimentelor exotice, reprezentând 39% din consumul mondial de condimente, apreciat la 274.000 de tone anual.

Dintre numeroasele varietăţi de piper, cel mai mult utilizate sunt piperul negru, alb, verde şi roşu, diferenţiate în funcţie de stadiul de coacere şi de tehnologia de prelucrare. Piperul negru (fructul nedecorticat) se recoltează la maturitatea deplină şi este cel mai picant şi aromat; piperul alb se decortică şi se albeşte la soare prin uscare (este mai puţin aromat, dar mai delicat); piperul verde se recoltează când fructele sunt încă crude şi se tratează cu dioxid de sulf înainte de uscare; piperul roşu se obţine prin anumite procese tehnolgice.

„Piperul sfânt“ încununează toate aromele speciei

Interesantă este specia de „piper sfânt“ (Piper sanctum), care îmbină aromele date de piperul negru, anis, tarhon şi mentă. Legenda spune că Fecioara Maria a croit scutece pentru Iisus din frunzele acestei specii. Descrierea botanică a piperului negru îl prezintă ca o liană de grosimea unui deget, lungă de 7-8 metri, care se înfăşoară în jurul altor arbori. Frunzele groase au forma unui vârf de suliţă. Florile albe sunt înşirate în ciorchine lungi, iar fructele necoapte au culoarea verde, dar după coacere devin roşii-brune.

Recoltarea fructelor se face înainte de maturarea deplină, după care se usucă la soare, când se înnegresc. Anual, se produc peste 250.000 de tone de piper negru, în majoritate fiind consumat ca atare şi numai o cantitate limitată este destinată extragerii uleiului eteric. Uleiul eteric este un lichid aproape incolor sau gri-verzui, cu miros picant, asemănător terebentinei.

Acţiuni terapeutice

Conţinutul chimic foarte bogat al fructelor imprimă unele proprietăţi specifice: digestive, stimulente, antispastice, antivirale, antibacteriene, carminative, antifebrile, sudorifice, calmante pentru tuse, afrodisiace, antiinflamatoare şi antiepileptice. Pe acest considerent, utilizările piperului în domeniul medical sunt multiple. La aparatul digestiv, stimulează digestia, măreşte pofta de mâncare, combate crampele gastrice, diareea, flatulenţa, aerofagia, balonările şi intoxicaţiile alimentare. Un rol important are în stimularea secreţiei pancreasului şi a metabolismului care duce la arderea grăsimilor.

Se foloseşte sub formă de infuzie din 3 g boabe de piper la 200 ml apă clocotită; se infuzează acoperit timp de 5-10 minute şi se beau 2-3 căni zilnic, după o aromatizare cu ceai de mentă. Dacă persistă colicile abdominale, se înghit câte trei boabe de piper înainte de mesele principale. În stări de răceală, gripă şi febră se bea un vin fiert cu zahăr şi piper, având efecte sudorifice. De asemenea, circulaţia sângelui este îmbunătăţită, iar în anotimpul rece ajută organismul să lupte împotriva unor bacterii şi virusuri.

Persoanele cu afecţiuni renale şi digestive acute vor folosi cantităţi moderate de piper, întrucât poate avea efecte iritante asupra ficatului, colonului, mucoasei stomacale şi rinichilor. Nu se recomandă a se consuma de către femeile gravide sau care alăptează. În uz extern, se folosesc unguente sau cataplasme cu alcool, zeamă de lămâie şi pulbere de piper puse pe locurile cu junghiuri, artroze şi dureri reumatice, unde se produc efecte antiinflamatoare şi rubefiante, cu încălzirea şi înroşirea ţesuturilor.

Parfum cu note picante, de piper

În alimentaţie, piperul are cea mai mare utilizare în scop condimentar, pentru supe, salate, sosuri, marinate, preparate din carne (pasăre, viţel, peşte), conserve, murături şi la producerea muştarului alimentar. În parfumerie, uleiul eteric de piper conferă note caracteristice compoziţiilor de tip oriental, floral, chypre, lemnos, roze, garoafe şi baze ambrate. Între parfumurile feminine găsim: Montana şi Parfum Sacre, iar în compoziţiile masculine cu note picante intră în: Pour Monsieur-Chanel, Derrick, Derby şi Fahrenheit-Dior.

Scorţişoara, condimentul din îndepărtata Indie

Este unul dintre cele mai vechi condimente, cunoscute încă din Antichitate. Provine de la un arbore veşnic verde care creşte în regiunile tropicale unde temperatura aerului nu scade sub 15oC.

În culturi intensive există două specii: scorţişoara de Ceylon (Cinnamomum zeylanicum), originară din India şi din insula Ceylon şi extinsă în cultură în Malaezia şi în insulele africane Madagascar şi Seychelles, şi scorţişoara de China (Cinnamomum cassia), originară din sudul Chinei şi preluată în cultură în Vietnam şi India. Arborele are înălţimea de 10-15 metri, este foarte ramificat, dar se fasonează manual la anumite perioade, pentru a forma o coroană robustă, cu numeroşi lăstari. Frunzele sunt persistente, groase şi aspre. Florile mici şi albe au forma unor cupe, grupate în mănunchiuri. Fructele au formă de ghindă.

De la arbori mai mari de 8 ani se recoltează scoarţa de pe tulpini şi de pe ramuri, lăsând arborele să crească în continuare. Detaşarea scoarţei se face în sezonul ploios, pentru a uşura operaţia de recoltare. Materialul cel mai bun este folosit în scopuri condimentare, iar restul este destinat obţinerii uleiului eteric printr-o tehnică specială de distilare şi redistilare. Scoarţa uscată se livrează sub forma unor suluri alcătuite din 8-10 scoarţe rotunjite, puternic aromate, cu gust înţepător şi dulceag.

Producţia mondială a uleiului din scoarţă de Ceylon este de 5 tone anual, care se valorifică cu 350 euro/kg, în timp ce producţia de ulei din scoarţă de Cassia este de 150 tone/an şi se valorifică cu 45 euro/kg.

Efecte medicinale

Proprietăţile terapeutice ale scoarţei şi uleiului sunt foarte variate: excitante, stomahice, antiseptice, bactericide, fungicide, dezinfectante, carminative, antispastice, vermifuge, antidiabetice, analgezice, stimulente cardiace şi antiinflamatoare. Scorţişoara a fost un component principal în terapia medicală practicată, în mod tradiţional, în India, de peste 5.000 de ani, constatându-se efecte benefice în multe afecţiuni maladive.

Pentru buna funcţionare a aparatului digestiv are rol în combaterea balonărilor şi aerofagiei, indigestie, diaree, crampe la nivelul abdomenului superior. De asemenea, are rol stimulativ al secreţiei salivare şi gastrice şi al mişcărilor intestinale (peristaltism).

Antibacterian eficient

Precum majoritatea condimentelor, scorţişoara împiedică dezvoltarea bacteriilor din stomac şi stimulează pofta de mâncare. În caz de indigestii şi crampe dureroase, se recomandă uleiul eteric picurat pe un cub de zahăr sau o băutură cu însuşiri stimulatoare care conţine câteva picături de tinctură din scorţişoară (preparată prin macerarea a 20 g praf în 100 ml alcool 40o, timp de 10 zile). În bolile respiratorii, vindecă tusea, gripa şi răguşeala şi combate germenii care provoacă infecţiile tractului respirator (se recomandă infuzia de scorţişoară şi cuişoare, preparată din câte o linguriţă din fiecare, la 250 ml apă clocotită şi infuzată timp de 15 minute). La bolnavii de gripă, asigură un somn liniştit şi alină durerile de cap prin masarea tâmplelor cu ulei.

În diabetul zaharat, s-a constatat o creştere de 20 de ori a capacităţii insulinei de a metaboliza glucoza la nivelul celulelor adipoase (se ia sub formă de pulbere, zilnic câte un vârf de linguriţă sau se introduce într-un pahar cu suc de fructe neîndulcit).

Scorţişoara alungă oboseala fizică şi intelectuală şi stările de stres nervos, calmează durerile reumatismale, artrozice şi nevralgiile, având efecte relaxante după masajul cu ulei, combate unele afecţiuni genitale (dismenoree, metroragii) apărute la eforturi fizice sau în timpul sarcinii, ameliorează durerile de dinţi şi măsele prin tamponări locale cu tinctură de scorţişoară (eventual diluată) şi contribuie la vindecarea rănilor.

Persoanele care suferă de ulcer gastro-intestinal în fază acută precum şi femeile gravide vor evita consumul de scorţişoară, mai ales în doze mari, care produc insomnii şi depresii psihice.

Lapte şi ulei de scorţişoară

Ca forme de utilizare, în afara de infuzie şi pulbere măcinată se mai prepară: lapte de scorţişoară pisată şi amestecată cu pudră de nucşoară, ghimbir şi cuişoare (în părţi egale), care se pun într-un pahar cu lapte fierbinte; ulei de scorţişoară din 3-4 batoane pisate într-un mojar, care se macerează în 100 ml ulei comestibil (de floarea soarelui sau măsline) timp de 10 zile; lichior din două batoane de scorţişoară, 15 cuişoare, o linguriţă nucşoară şi câteva frunze de mentă, care se macerează în sherry timp de 10 zile şi se consumă înainte de mese, contra bolilor respiratorii (tuse, gripă, răguşeală).

Stimulent al poftei de mâncare

În domeniul alimentar se folosesc scoarţa, pulberea şi uleiul eteric ca ingrediente aromatice şi condimentare pentru supe, sosuri, preparate din carne, salate cu tomate, dulciuri, produse de patiserie, cofetărie şi panificaţie (pâine, cornuri) precum şi în băuturi alcoolice (lichioruri, vermuturi) şi nealcoolice de tip Cola.

Scorţişoara satisface pofta de dulce, fiind utilă la persoanele cu glicemie ridicată (se ronţăie în gură bucăţi sfărâmate de scoarţă). Având un conţinut ridicat de calciu, scoarţa se presară peste fulgii de cereale de la micul dejun, mărind pofta de mâncare.

Utilizări în cosmetică

În cosmetică, uleiul de scorţişoară intră în compoziţia unor ape de gură, rujuri, paste de dinţi, unguente şi loţiuni pentru mâini şi picioare, având rol de a stimula circulaţia sângelui şi efect antiseptic contra micozelor la unghii. În parfumerie este mult folosit uleiul eteric, întrucât rămâne perceptibil mult timp datorită unei viteze reduse de evaporare. Uleiul eteric de Ceylon se asociază cu multe alte uleiuri volatile, pentru a obţine o diversitate de note odorante, orientale şi lemnoase. Asocierea se face, frecvent, cu uleiuri citrice, trandafir, iasomie, bois de rose, tuberoze, olibanum, santal, benzoe, ambră, mosc şi ylang-ylang.

Din aceste combinaţii s-au realizat cele mai celebre parfumuri feminine (Shalimas-Guerlain, Dioressence-Dior, Coco-Chanel. Ca parfumuri masculine, au fost bine apreciate: Egoiste-Chanel, Opium pour Homme-St. Laurent). La parfumurile masculine combinaţiile se fac cu uleiuri de garoafe, lavandă, geraniu, vanilie, lăcrămioare şi patchuli. În industria chimică, uleiul din frunze este utilizat pentru separarea eugenolului, cunoscut ca având puternice proprietăţi antiseptice, şi pentru producerea unor detergenţi.

Articolul a fost publicat in Ziarul Lumina din 30.06.2008.

Sursele imaginilor: twolia

Related Posts with Thumbnails

February 22, 2009  Tags: , , , , , , , , ,   Posted in: PROPRIETATI MEDICINALE ALE PLANTELOR, FRUCTELOR SI LEGUMELOR