Viaţa şi alimentaţia sănătoase, surse sigure ale longevităţii

Autor: prof.univ.dr. Constantin MILICĂ

Toţi oamenii doresc să trăiască mulţi ani sănătoşi, activi şi în toată plenitudinea capacităţilor fizice şi mentale. Femeile îşi doresc să rămână toată viaţa sănătoase, frumoase, tinere şi suple. Încercând să dăm o definiţie a longevităţii, ne vom referi la acea stare de prelungire a tinereţii şi de întârziere a instalării bătrâneţii, cu condiţia menţinerii capacităţilor fizice şi de creaţie până la vârste înaintate.

Faţă de valorile medii actuale ale speranţei de viaţă, se poate constata că, în desfăşurarea civilizaţiei umane, au existat durate de viaţă mult deosebite.

În „Facerea“, cartea întâia din Vechiul Testament, sunt consemnate informaţii despre longevitatea primilor oameni de pe Pământ şi despre tainele unei vieţi lungi şi sănătoase. Desigur, aceste date nominalizate în Biblie ar putea fi explicate prin regimul alimentar şi prin regimul de viaţă al oamenilor din acele vremuri. Capitolul 5 din „Facerea“ prezintă neamurile patriarhilor, de la Adam până la Noe, ale căror vieţi matusalemice erau dimensionate la peste 800-900 de ani.

Această lungă perioadă de mii de ani, de la Adam până la Noe, a consemnat vieţuiri de aproape 1.000 de ani. Tainele acestor vieţi numite „matusalemice“ ar putea fi explicate printr-un anumit regim de viaţă şi printr-o alimentaţie exclusiv vegetariană, cu fructe, seminţe şi rădăcini ale plantelor.

Începând cu Avraam, durata de viaţă menţionată în Biblie arată o scădere dramatică, probabil din cauza trecerii la o alimentaţie predominant carnară, înlocuind hrana din vegetaţia pământului cu carnea oilor şi a bovinelor sacrificate din cireadă.

Condiţiile create prin evoluţia civilizaţiei pe Pământ au influenţat negativ durata de viaţă. Au survenit boli dezastruoase, molime, ciume şi holere, războaie, foamete. În plus, la aceşti factori negativi, care acţionează şi în prezent, contribuie regimurile alimentare şi de viaţă, pe cât de sofisticate, pe atât de nimicitoare.

În scrierile vechi şi foarte vechi sunt consemnate persoane care au depăşit pragurile medii de vârstă din epoca respectivă, păstrându-şi tinereţea pentru mai multă vreme. Pentru a trăi mult, aceste persoane au trebuit să se abată de la regimul de alimentaţie şi de la stilul de viaţă impus de rigorile civilizaţiei din perioada respectivă.

Au existat numeroşi oameni de talent, pictori, actori, compozitori, filosofi, oameni de ştiinţă şi politicieni cunoscuţi cu o viaţă lungă şi cu remarcabile capacităţi creative, mult peste vârsta considerată normală. Unii dintre aceştia şi-au desăvârşit o mare parte din creaţiile lor la o etate foarte înaintată.

Încă din Antichitate, au rămas nume celebre de longevivi, ca Aristotel, care a trăit 100 de ani, Thales din Millet, Solon, Sofocle, Democrit – 109 ani şi Hipocrate – 104 ani, chiar dacă speranţa medie de viaţă, din acea perioadă, era sub 30 de ani. Mai târziu, cunoscutul pictor Tiţian, născut în anul 1477, precum şi contemporanul său, Michelangelor Buonarotte, au realizat multe dintre operele lor celebre după vârsta de 80 de ani şi chiar după 90 de ani.

Din secolele mai apropiate au fost menţionaţi mari creatori de artă şi ştiinţă la vârste care au surprins pe contemporani: Carlo Gondoni, Newton – 90 de ani, J. W. Goethe – 83 de ani, Pablo Picasso, Charles Chaplin. Aici putem menţiona şi pe Barbara Mc Clintok – SUA – laureată a Premiului Nobel pentru Medicină la vârsta de 81 de ani.

În România, ne-am bucurat de aportul creator de durată a unor personalităţi marcante ca Henri Coandă, Constantin Brâncuşi, Tudor Arghezi, Ştefan Milcu, Constantin Parhon, Ion Irimescu şi alţii.

Durata medie de viaţă, mai mare în ţările mediteraneene

În prezent, sunt consemnate sute şi mii de recorduri de longevitate, mai frecvente în Anzii Cordilieri din America de Sud, în Caucaz şi în Himalaya, la persoane care trăiesc la altitudini între 1.350-1.500 de metri, cu climat uscat şi vântos, protejaţi de boli şi de stresuri cotidiene. Cu o alimentaţie zilnică sub 1.500 de calorii (porumb fiert sau copt, cereale nedecorticate, lactate, legume frunzoase, rădăcini de yucca, carne de capră, banane, lămâi, lapte, ouă, sucuri de fructe), aceşti longevivi ating vârste care depăşesc 130-150 de ani. Întrucât majoritatea centenarilor sunt descendenţi din părinţi longevivi, se consideră că factorul ereditar ar constitui un certificat sigur de viaţă lungă.

În ultima jumătate de secol, s-a consemnat o creştere statistică a duratei de viaţă, în special în ţările avansate din punct de vedere tehnic şi economic. Spaniolii sunt pe primul loc în Europa, cu o longevitate medie de 79,7 ani. Urmează Italia, unde trăiesc peste 10.400 de persoane cu vârste care depăşesc 100 de ani. Dintre aceştia, 82% sunt femei şi 18% sunt bărbaţi. Cei mai mulţi centenari locuiesc în insula Sardinia din Marea Mediterană şi în zona Trieste, unde sunt înregistrate 39 de persoane cu vârste de peste 100 de ani, raportate la 100.000 de locuitori. Studiile recente au ajuns la concluzia că această longevitate înregistrată în Spania şi Italia se datorează dietei mediteraneene specifice zonei (ulei vegetal de măsline, peşte, fructe şi legume proaspete). La acestea se adaugă exerciţiile fizice, susţinute zilnic.

Ruşii trăiesc cel mai puţin

La polul opus sub aspectul speranţei de viaţă se află Rusia, care ocupă ultimul loc în Europa. Bărbaţii ruşi trăiesc, în medie, doar 58,8 ani, din cauza bolilor cardiovasculare şi a consumului exagerat de alcooluri tari.

România se situează aproape de ţările avansate, populaţia având o şansă de supravieţuire medie cuprinsă între 72-74 de ani.

Faptul că în ultimii 50 de ani a crescut speranţa de viaţă în mod substanţial, i-a determinat pe unii sociologi să considere că îmbătrânirea globală ar putea duce la falimentul ţărilor dezvoltate, ar putea destabiliza economiile naţionale şi chiar să răstoarne geopolitica. Unii cred că, prin creşterea numărului de pensii plătite din bugetele de asigurări sociale, întreaga lume se va afla pe marginea unei crize economice grave. Această opinie se bazează pe unele date statistice care arată că, în ţările dezvoltate, procentul populaţiei cu vârste de peste 65 de ani era de 15% în anul 2000 şi va creşte la 27% în anul 2050, iar în Japonia va ajunge chiar până la 35%. În schimb, în ţările în curs de dezvoltare, procentul celor cu vârste de peste 65 de ani era de numai 6% în anul 2000 şi va ajunge doar la 14% în anul 2050.

Numeroasele exemple de vieţi longevive, din trecut şi de astăzi, ne îndeamnă să ne întrebăm: „De ce speranţa de viaţă trebuie să fie de numai 60-80 de ani, atât timp cât s-ar putea trăi 100-120 de ani, în condiţii fizice şi psihice optime?“. Este adevărat că, din anumite principii şi interese, s-au generalizat numeroase concepţii eronate cărora societatea le-a acordat statut de adevăruri necontestabile, doar pe baza unor prejudecăţi false. Este total greşită teoria că, prin trecerea anilor, omul devine inutil şi trebuie să fie exclus din viaţa publică.

Există numeroase cazuri care ilustrează o diferenţă substanţială între vârsta cronologică, consemnată ca o cifră seacă pe buletinul de identitate, şi vârsta biologică, manifestată prin vitalitate, aptitudini intelectuale şi sociale sau printr-o bună capacitate de creaţie, fizică şi intelectuală, care se menţine la vârste foarte înaintate.

Cine nu a întâlnit persoane care şi-au încheiat aportul la locul de muncă mult înainte de vreme, aşteptând pensionarea de la vârsta de 40 de ani, ca o „recompensă“ pentru timpul pe care l-au irosit fără rost. Aceste persoane, lipsite de voinţă şi fără obiective în viaţă, acceptă cu prea multă uşurinţă mitul retragerii şi al îmbătrânirii.

În schimb, alte persoane, de aceeaşi vârstă, continuă să se comporte tinereşte, să gândească tinereşte şi să refuze categoric răbojul vârstei menţionată pe cartea de identitate. Aceştia sunt convinşi că înaintarea spre „vârsta de aur“ le dă posibilitatea materializării visurilor şi a năzuinţelor aflate în obiectivele vieţii personale.

Dacă luăm în consideraţie exemplele anterioare, se poate arăta că nu este absolut obligatoriu ca toate persoanele cu vârste de 60-70 de ani să fie considerate îmbătrânite, incapabile de a mai fi utile societăţii. Trecerea anilor nu trebuie să fie paşi obligatorii spre bătrâneţe, cu anumite conotaţii preconcepute, respectiv pierderea funcţiilor fizice şi mentale. De aceea, pot fi considerate ca aberante măsurile luate de conducerile unor state, instituţii sau întreprinderi, de a stabili, fără excepţie, „vârsta de retragere“ la 60-70 de ani, când pensionarul trebuie să părăsească cursul normal al vieţii active şi să se retragă pe margini, aşteptând finalul vieţii.

Ca urmare a schimbării structurii demografice, pe plan naţional şi global, personalităţile cu sarcini de răspundere în stat, în guverne şi în parlamente trebuie să găsească soluţiile cele mai eficiente de rezolvare a acestor probleme. În primul rând, vor trebui să creeze cât mai multe locuri de muncă pentru populaţie, indiferent de vârstă, urmează pensionarea la vârste mai înaintate şi antrenarea vârstnicilor în activităţi productive şi creative, evitându-se situaţia păguboasă ca bătrânii să fie izolaţi de preocupările semenilor sau să fie lăsaţi „să-şi mănânce pensiile în tihnă“, cât mai mulţi ani şi fără nici o activitate concretă.

În condiţiile din România, unde densitatea populaţiei este mult sub media ţărilor europene, soluţia optimă nu este excluderea din activitate a unei părţi a societăţii, ci găsirea pârghiilor de antrenare a tuturor membrilor societăţii, capabili de muncă şi creaţie.

Articol publicat in ziarul LUMINA din 02.12.2008.

Sursa imagine: centralutahpublichealth

Related Posts with Thumbnails

August 13, 2009  Tags: ,   Posted in: Regim sanatos de viata