Multiplele utilizări ale speciilor pelinului

Autor: prof.univ.dr. Constantin MILICĂ

PelinCitesc pe internet tot mai multe solicitări privind modul de folosire a pelinului care, de mii de ani, a fost căutat pentru tămăduirea numeroaselor boli fizice şi psihice. Pelinul face parte din genul botanic ARTEMISIA, foarte răspândit, care cuprinde numeroase specii, cu caractere morfologice şi biochimice specifice şi cu utilizări foarte variate. Cele mai răspândite în flora spontană mondială sunt speciile: Artemisia absinthium, A. vulgaris, A. maritima, A. dracunculus, A. abrotanum, A. annua, A. pontica, A. cina.

Artemisia absinthium sau pelinul alb este o plantă originară din Europa şi extinsă treptat pe arealuri foarte largi în Africa de Nord, America de Nord şi Asia. În România este comună întregului teritoriu al ţării, de la stepa câmpiei până în zonele colinare şi montane, pe pajişti, margini de păduri, vii, stâncării, ziduri şi alte locuri ruderale însorite.

Se utilizează frunzele şi vârfurile înflorite (lunile iulie-septembrie, când produsul are un miros puternic aromat şi gust foarte amar).

Proprietăţile terapeutice corelate cu conţinutul chimic sunt: dezinfectante, diuretice, depurative, laxative, vermifuge, antiinflamatoare, stimulente gastric, tonic-amare şi cicatrizante (inter şi extern).

Principalele efecte de vindecare:

– la nivelul aparatului digestiv acţionează în indigestii, balonări, crampe, gastrite hipoacide, enterite, ciroză, hepatită, dischinezie biliară, vome, constipaţie, hemoroizi, paraziţi intestinali şi lipsa poftei de mâncare;

– în afecţiuni renale-genitale;

– în alte afecţiuni: astenie la anemici, convalescenţă, debilitate, anemie, dureri de cap, hipertensiune, boli pulmonare provocate de frig, reumatism, gută;

– în afecţiuni externe: plăgi purulente, furuncule, ulceraţii, pecingini, umflături, contuzii, înţepături de insecte.

În încălţămintea excursioniştilor, are efect de combatere a transpiraţiei şi oboselii picioarelor.

Moduri de folosinţă ale pelinului alb

– infuzie din 1-2 linguriţe frunze uscate la 200 ml apă clocotită; se beau două ceaiuri pe zi, înainte de mese, pentru stimularea poftei de mâncare, sau după mese, pentru alte afecţiuni;

– tinctură din 20 g herbă uscată la 100 ml alcool 40°; se iau 15-20 de picături într-o infuzie de mentă îndulcită cu miere de albine, cu 30 de minute înainte de mese, ca aperitiv;

– vin de pelin din 30 g vârfuri înflorite la un litru vin alb, se macerează şi se bea câte un păhărel înainte de mese, ca aperitiv şi tonic, sau după mese, ca digestiv;

– sirop digestiv şi vermifug (din 150 g vârfuri înflorite la un litru apă fiartă şi 500 g miere);

– lichior de pelin, preferat de alpinişti, pentru protejarea împotriva gerului;

– pulbere din frunze uscate şi măcinate, cu efecte febrifuge şi vermifuge;

– băi anale din 20-30 g herbă la un litru de apă clocotită, pentru combaterea viermilor intestinali;

– băi locale şi comprese cu decoct, pentru tratarea rănilor greu vindecabile, ulceraţiilor pielii şi înţepăturilor de insecte;

– cataplasme puse pe luxaţii şi umflături;

– cataplasme din frunze de pelin, fierte în lapte cu câţiva căţei de usturoi, aplicate pe abdomenul copiilor purtători de viermi intestinali.

Observaţie: preparatele cu pelin nu se administrează intern femeilor însărcinate sau care alăptează, persoanelor cu iritaţii gastrice (ulcer gastric şi duodenal), persoanelor irascibile sau cu tendinţă spre congestie cerebrală.

În alimentaţie, uleiul de pelin sau frunzele proaspete şi uscate sunt utilizate în prepararea unor băuturi aperitive alcoolice, de tipul lichiorurilor amare, a vermuturilor, a bitterului, a vinului denumit „pelin de mai“ şi a unor băuturi nealcoolice. Pe vremuri, în unele ţări (Franţa, Belgia, Elveţia) se prepara o băutură alcoolică numită „absinthe“, dar, din cauza exceselor, această băutură a fost interzisă, întrucât dădea simptome de absintism (insomnii, convulsii, greaţă, tulburări psihice şi crize epileptice).

Pentru gustul aromat, pelinul are virtuţi culinare, fiind folosit în bucătărie la neutralizarea grăsimilor, condimentarea fripturilor din carne grasă de gâscă, raţă, porc şi mistreţ, care devin mai gustoase şi uşor digerabile.

Mirosul pătrunzător constituie un insecticid pentru alungarea furnicilor din casă, moliilor din haine şi puricilor din pat. Frecţiile animalelor cu un decoct de pelin le apără de muşte şi de tăuni.

Artemisia abrotanum – „lemnul Domnului“

Artemisia abrotanum sau „lemnul Domnului“ este un subarbust peren, de origine mediteraneană, înalt de 50-100 cm, cu miros puternic aromat, foarte plăcut, camforat, asemănător cu cel de lămâie. Creşte în flora spontană pe soluri nisipoase şi pietroase şi se cultivă în grădinile ţărăneşti în scopuri ornamentale. Preferă terenurile însorite de pe coastele din Spania, Italia şi Maroc, unde era utilizat încă din vremea romanilor.

Se folosesc părţile aeriene ale plantei (frunze şi ramuri tinere), recoltate în timpul înfloririi (lunile iunie-iulie), şi se usucă la umbră, în încăperi călduroase. După uscare, au un miros aromatic de lămâie.

Existenţa unui mare număr de componente bioactive determină o gamă largă de proprietăţi terapeutice: antiseptice, antimicotice, antibacteriene, stomahice, coleretice, diuretice, vermifuge, tonic-amare, expectorante, analgezice, antifebrile, sudorifice.

Preparatele din „lemnul Domnului“ au multiple aplicaţii:

– în boli ale aparatului digestiv: dischinezie biliară, steatoză hepatică, hepatită cronică, colite la stomac, paraziţi intestinali (oxiuri, limbrici), digestie dureroasă, ulcere;

– în reumatism şi dureri de picioare;

– în răni infectate şi supurânde, înţepături de insecte şi muşcături de şerpi veninoşi;

– înlătură mirosul neplăcut de transpiraţie şi de picioare.

Peliniţa – folosită la prepararea oţetului „celor patru hoţi“

Artemisia pontica sau peliniţa are multiple utilizări în prevenirea bolilor contagioase, fiind folosită ca dezinfectant prin ardere în camere sau prin tamponări în nări, pentru a aspira vaporii în caz de sincopă.

Intră în compoziţia oţetului antiseptic „al celor patru hoţi“, preparat dintr-un amestec de peliniţă, rozmarin, salvie, mentă şi virnanţ (fiecare câte 40 g), macerate timp de 10 zile în 2,5 litri de oţet. Se adaugă, ulterior, câte 5 g de obligeană, usturoi, scorţişoară, cuişoare şi nucşoară. Se strecoară prin presare, se adaugă 40 g acid acetic cristalizat în care s-au dizolvat 10 g camfor. Se foloseşte la spălarea mâinilor, feţei şi a altor zone infectate.

Pelinul de munte, recomandat în afecţiunile pulmonare

Artemisia rupestris, cunoscut sub denumirea de pelinul de munte, creşte în regiunile alpine, fiind foarte mult căutat de caprele negre.

Are proprietăţi digestive, emenagoge, antifebrile şi tonice, cu efecte în afecţiunile pulmonare (pneumonie, pleurezie) şi în oboseala urcuşului alpin, fiind consumat sub formă de infuzie (o linguriţă de herbă uscată la 200 ml apă clocotită).

Intră în compoziţia unor băuturi amar-aromatice (Chartreuse, Benedictine), în amestec cu alte specii de pelin, numite generic „genepis“.

Pelinul de mare, un bun vermifug

Artemisia maritima (pelinul de mare) se găseşte frecvent în Dobrogea, pe litoralul Mării Negre şi în jurul lacurilor şi al terenurilor inundate. Se distinge prin culoarea alb-albăstruie a tufelor. Conţine un ulei eteric bogat în răşini, ceară şi săruri minerale în doze mai ridicate. Având proprietăţi vermifuge şi cicatrizante, se foloseşte în combaterea viermilor intestinali (limbrici, oxiuri), în dizenterie, cangrene diabetice şi plăgi atone.

În uz intern se administrează:

– infuzie dintr-o linguriţă de seminţe şi vârfuri înflorite la 250 ml apă clocotită; se fierbe câteva secunde, se infuzează acoperit 10 minute şi se bea câte o cană dimineaţa, în 3 zile, consecutiv, pe lună;

– sirop vermifug din 40 g pelin de mare, 40 g muşchi de Corsica, 20 g coajă de portocale amare, 20 g scorţişoară, 50 g zahăr şi 100 ml apă; se iau câte 2-4 linguri pe zi;

– pulbere în doză de 2-8 g puse în infuzie, lapte, miere sau sirop; se dau câte 1-2 g la copii în vârstă de 2-5 ani, 2-5 g la copii de 5-8 ani, în cure de 2-3 zile. După ultima doză se dă un purgativ.

În uz extern se aplică:

– cataplasme din pelin de mare şi vetrice, fierte în puţină apă; se adaugă un căţel de usturoi ras şi se aplică timp de 30 de minute pe abdomenul cu paraziţi intestinali;

– clisme din 5-10 g pulbere la 120 ml apă călduţă; se fac dimineaţa în 3 zile consecutive, eventual asociate cu un laxativ, cu efecte în combaterea viermilor intestinali;

– decoct dintr-o mână de herbă la un litru de apă, pentru spălarea plăgilor atone.

Acelaşi efect vermifug îl are Artemisia cina, un subarbust înalt de 50 cm, care creşte pe o arie limitată în zona oraşului Cimkent (Rusia). Conţinutul chimic este apropiat de cel din A. maritima, având ulei eteric, coline şi săruri minerale.

În terapeutică se folosesc mugurii florali uscaţi, cu miros puternic aromatic şi gust amar, camforat, având proprietăţi antihelmintice, distrugând viermii intestinali (ascarizi, oxiuri).

Se administrează sub formă de pulbere amestecată cu miere, dulceaţă, gem etc. sau ca infuzie în apă îndulcită. După 1-2 ore se administrează un purgativ sărat (calomel, sulfat de sodiu).

Articolul a fost publicat in ziarul LUMINA din 09.03.2009.

Sursa imagine: metafro.be

Related Posts with Thumbnails

June 23, 2010  Tags: , , , , , , , , , , , , , ,   Posted in: PROPRIETATI MEDICINALE ALE PLANTELOR, FRUCTELOR SI LEGUMELOR